Eul meu.

Si a plecat. L-am privit cum se indeparteaza cu capul in pamant si mainile in buzunar. Cand oare am ajuns sa fac un om atat de mandru si bun sa stea cu capul in pamant?  Nici nu stiam ca pot sa fac asa ceva. S-a asezat undeva in departare intr-un hamac si a inceput sa citeasca dintr-o carte. O ora mai tarziu m-am apropiat. Ma gandeam ca nu ti-am multumit pentru zilele astea superbe si pentru ca te-ai gandit ca mi-ar prinde bine.
Iei loc?
M-am intins langa tine. Te priveam cum te emotionai cand imi simteai parfumul, cand imi priveai ochii. Cum tremurai pentru ca imi simteai pielea atat de aproape. Ne-am privit minute in sir fara sa ne spunem nimic. Nu stiam daca imi era dor, daca imi fusese dor vreodata.
M-am apropiat si mai mult si te-am sarutat. Suav, cu ochii inchisi. In secundele alea, mi-as fi dorit sa fie pentru totdeauna.
Si dupa fiecare noapte in care mimez ca ma trezesc, ca ma ridic din amorteala noptii descopar un alt eu. Un alt eu rautacios, ranchiunos, cu en amintiri rascolite iar si iar de-o ura si-o scarba de sine inegalabila. Un eu pe care am vrut mereu sa-l las in urma, sa mi-l ascund. Nu, nu sunt remuscari, e-o scarba adunata-n timp, e-o realizare prosteasca de mizerie proprie, o invadilitate nemarginita. Un eu care se ridica si zbiara, isi plange in tacere de mila si-si vindeca incercand sa amplifice ranile iertand comportamentele si gesturile zilei de ieri. Am in fata mea cea mai dificila reflectie a zilei, cateodata incearca sa-mi intre in adancuri si rade sec ca si cand si-ar fi dat seama ca m-am gandit la aceeasi teama tot acolo, ca mi-am indreptat gandul nu foarte departe dar in acelasi timp intr-un loc stiut numai de mine, alteori ma priveste cu ciuda pentru ca sunt prea searbada ca sa poata sa-mi simta temerile, ca sa pot sa-l las sa ma mai domine, atunci ma priveste ironic si spune "Stiu ca nu poti! Nu eu sunt tu, tu esti eu. Stiu s-acum ce simti, te vad. Poate daca ai incerca sa nu te mai misti de colo colo si sa nu-ti mai intorci privirea peste tot, ai incerca macar sa ma pacalesti. Dar sti ce, tot pe tine te pacalesti. Firea ta nu e puternica, nu mi te poti impotrivi, insa acum te doare cel mai tare, devi o fiara, te-nchizi in tine! D-asta esti asa, d-asta n-ai putut niciodata sa fi ca mine, te-ai lasat dominata iar eu nu fac altceva decat sa savurez din plin!Te doare, asa-i? Ti-e dor, asa-i?". Nu-mi vreau mastile inapoi, nu le mai accept inapoi, nu-mi vreau vechile temeri inapoi, nu vreau sa ma mai simt singura iar. Dar deja se intampla toate astea. Tot trecutul dinainte de.. e rascolit, e facut praf, dar parca m-asteapta in viitor. In drumul meu imi asez masca -masca aia pe care o aveam in prezenta lui- si injunghiata de durere ingenunchez, imi cer iertare-ipotetic eu eram un fel de el inchipui-, imi cer iertare plecand capul lasand sabia sa mi-l cresteze ca sa ma pot ridica sa-mi continui lupta, sa-i continui jocul prostesc, sa ma curat de rani sa pot infrunta alte crestaturi in carne. Nu mi-e frica de cat sange o sa se mai curga!
Mi-as face o morala zdravana sa ma trezesc, sa ma intorc la cine eram, la ce vroiam, la felul grotesc cumgandeam cum actionam cum reuseam sa fiu eu ..dar era trecut. E nenorocitul de trecut care se prelinge prin vene, care incearca sa dea o aliura de prezent. Prezentul e obsedant, e rece, e greu, e un viitor -apropiat sau departat ..fara nici o importanta- chinuitor care-ti bate-n interior si-ti spune "asa te vezi tu prin ziua de ieri? maine o sa fie joia trecuta, cu aceleasi patimi, cu aceeasi lasitate interioara plina de forta si lipsita de vlaga. ieri stii bine c-a fost joia viitoare in care te-ai zbatut, dar ai esuat in marea ta credinta de mai bine, de iertare. Si cauti tu in fiecare noapte ce-a trecut iertarea, o sti, o ceri, o implori si n-o primesti !"