Postări

Se afișează postări din 2015

02.12.2015

m-am întrebat mult timp ce mai faci, ce mai e cu viața ta, însă oricât de mult încercam să aflu mă loveam de zidul tău, Diana. știam că nu ești bine, o ființă ca tine nu va fi niciodată. iti amintești când am venit la tine joi seara și ti-am spus să te retragi? știam de ce o spun. căutai fericirea ca un copil care își caută cadourile sub brad. draga mea, fericirea nu e pentru tine. mi-ai spus că mi-ai făcut un bine lăsându-mă, că e greu să duci o viață cu un om ca tine și te-ai îndreptat spre alt suflet. draga mea, te anunț că greșești. când ai plecat ai lăsat un gol, nu pot spune că mi-a fost greu, pot spune doar că încă trăiesc cu acel gol. caut în altele ce am pierdut o dată cu tine. dar Îți mulțumesc, în acel gol am înghesuit indiferența și acum nu mai pot iubi. am avut cele mai sălbatice aventuri, însă toate s-au terminat la fel.. cu mine, în prim plan vorbind tuturor despre regină. tu. femeia puternică și roșcată care mi-a guvernat inima. nu am crezut că te voi vedea la pământ,

24.11.2015

 nu-ți puteai da seama de acest lucru doar privindu-mă în ochi. trebuia să-mi privești buzele. nu  privirea și glasul au fost acelea care m-au dat de gol. buzele erau inamicul meu principal. de când eram copilă am prins obiceiul de a-mi mușca buzele în semn de nevroză. buzele acelea roșii și subțiri, deveneau palide și începeau să-mi crape. târziu am înțeles că le aveam crăpate când mă uscam, dragule, ..de dor. foarte târziu am înțeles că atunci când trec mai departe fără să-mi exprim punctul de vedere,ele se macină și cu fiecare ne-cuvânt, săracele, se erodează. așa am înțeles că orbirea provine din fisurile provocate de lipsa unei conversații deschise. omiterea unei informații -fie ea și neintenționată- știrbește vederea individului asupra faptului în sine, oferindu-i un orizont obtuz. în această dimineață rece mă simt parcă lipsită de viață. oasele mă dor ..și mi-e dor! când încerc să mă mișc... fiecare oscior din corp parcă se aude într-un ritm lent de muzică din-aceea veche aco

20.11.2015

ai uitat cum e să mă iubești. îți amintești ultima oară când mi-ai dat o floare? dacă nu a fost vreun eveniment important, atunci sigur era perioada în care vroiai să fiu a ta. când m-ai avut, ai uitat de atenții, de timp planificat, nu mai mergeam în oraș că era târziu, frig, și eram obosiți, nu mai era timp pentru mine, erau ceilalți apoi eu.. pentru că eu eram a ta. eu trebuia să aștept, și să înghit orice anulare sau replanificare. mă iubeai când îți dădeam dreptate, când îți mângâiam orgoliul și admirația personală. m-ai privit ca pe o bucată de plastelină care trebuie remodelată, pentru că prima încercare a ieșit ca mama naibii. devenisem la fel de comună precum maieul tău alb. eram deja o proprietate (fără acte), și era dreptul tău să mă deții. am atâtea întrebări care nu își găsesc răspunsul. credeam că cunosc oameni care îmi pot răspunde la ele. oameni cu acel ceva în ochi, care te fac să crezi că dețin  adevărul și secretele. nu mi-a răspuns nimeni, și mi-am pierdut orice

18.11.2015

mă aflam față în față cu mine însămi și nu știam ce să-mi spun. mi-aș fi dat o palmă, însă păream prea drăguță să-mi stric machiajul. m-am așezat picior peste picior și păream senzuală. mă credeam prințesă la castel și-mi imaginam tot alaiul de servitori cum roiesc în jurul meu. îmi imaginasem odată că-ntr-o altă viață fusesem regină și-n viața de zi cu zi aveam apucături prostești precum faptul că așteptam constant de la orice persoană să se-ncline-n a mea față și priveam cu dispreț orice gest mitocănesc. s-a auzit un zgomot și când mi-am întors privirea .. Diana zâmbea ironic din oglindă. avea doi ani deja. adoptase o poziție relaxată, cu picioarele larg deschise. își plimba mâna prin păr și era mândră. femeia aceasta, o manipulatoare nenorocită, eram tot eu. femeia aceasta era rodul imaginației mele. am aflat de existența ei când aproape era să intru în comă. mi-o amintesc și azi, stând înaintea mea cu privirea demonică, râzând isteric. țin minte cum am căzut lată la pământ zăcând î

17.11.2015

am strigat Nu pot rămâne  în timp ce alergam ca nebuna pe stradă. oboseala îmi inundase oasele și mintea, nu eram în stare să mă așez și să îmi privesc eșecul în ochi. încerc să privesc lumea din alt colț, am aripi să zbor oriunde, brațe să îmbrățișez o lume întreagă și ochi să privesc o mulțime de suflete. și știi care e treaba, domnule? orice abandon înseamnă pierdere. pierderea de sine duce la instabilitate psihică. instabilitatea psihică duce la nebunie, iar nebunia la fericire. frumoasă ecuație, nu? e ca în viață. dacă nu știi șă înoți nu te zbate, domnule, că te vei înneca mai repede. nu ți se pare logic? ca să știi și dumneata, ignoranța m-a adus aici, nu trufia. am avut o încredere oarbă în semeni. asta e pledoaria mea, o declarație scrisă cu sângele care curge din rănile căpătate de-a lungul timpului. știu că mi-am trăit viața prin prisma altora, dar acum jur să mă descătușez și să îmi asum riscuri. cu toate astea, incă mi-e teamă de o viață plină de eșec. nu îmi este frică d

16 mai 2015

 Caruselul meu nu se oprește. Nu pot coborâ, nu pot sări, pur și simplu se învârte continuu. Trebuie să am grijă. It never stops... nu pot scrie ce simt acum pentru că o parte din cititori mă cunosc personal. Cred că voi face o schimbare.

29.04.2015

Am intrat în vană și m-am gândit să scriu.  E singurul loc care îmi dă libertatea de a mă exprima. În ultimul timp am avut probleme de acest gen.. și încă am. Ce nu am acum e baterie așa că voi fi succintă. Pentru cine nu mă cunoaște, numele meu este Diana. Curând am împlinit 19 ani.. De ani de zile mă lupt cu chestii pe care greu le pot controla, poate vedeți dorința mea de a face parte dintr-un support group. Dar apoi îmi amintesc: sunt puternică! Și beau o cafea tare. Mă apucă palpitațiile dar SUNT puternică în continuare! Uneori mă amuz singură. Alteori îmi sun prietena.. rar mă gândesc că mi-ar fi plăcut să am o soră mai mare, sau un frate care să mă scoată din sărite ... și de obicei atunci e momentul în care intră bunică-mea râzând în camera mea. O iubesc. II ador ființa, încrederea aceea sublimă ... nu am cuvinte. Nu voi vorbi despre altcineva din familie. Bunicul meu, Dumnezeu să îl ierte, a ales să mă păzească spiritual. îmi place să scriu. Nu știu dacă e un defect sau un a

17.04.2015

Nu am știut că provoc atâta ură și dezamăgire. Dragul meu, ti-am promis că îmi voi ține dorul în frâu și nu o să îți scriu... dar a trecut o zi și deja m-am săturat să vorbesc singură. Mi-am canalizat energia pe ziua bunicii, care va fi peste 10 zile, femeia merită tot ce aș putea să îi ofer. Dar.. cum am aflat și noi, nimic nu e permanent, deci ele dispăreau și tu Îți făceai loc din nou. De fapt, ce s-a întâmplat? Timpul a trecut repede alături de tine și inima nu îmi dă voie să regret. Am reușit să cunosc tot, disprețul din glasul tău și Universul din ochii tăi, întotdeauna mi-au plăcut. Nu e prima dată când mă simt powerless, dar e prima dată când sunt decisă să îți respect alegerea. Pentru că încă te iubesc, chiar dacă te vreau înapoi și simplu fapt mă sfâșie, sentimentele și cicatricele tale mă fac să cred că egoismul tău e corect. Tot ce mi-am dorit a fost să fiu your lady, ever forever and... this hurts the most. Nu vreau să mai spun nimic.Aș vrea să te strâng în brațe, dar un

cold easter

Toate merg bine în ultimul timp, iubesc .. și îmi place să cred că sunt iubită, am o relație excelentă cu femeia care m-a crescut și am îndepărtat-o, zic, voit, pe cea care m-a născut. De școală sunt sigură și spre viitor mi-e temă să privesc. Deci? Unde greșesc? Mi-e frică de ce aduce ziua de mâine, în fiecare seară adorm cu teamă și mă trezesc agitată. Greșeli, trecut, idei și probleme.. năruie în capul meu, vorbe urâte și amenințări, jigniri, plecări, minciuni și zile negre. Nu știu ce să cred, am vreo boală sau sunt doar tipul infect de incurabilă care strică momentele. În anumite situații prefer să nu cred nimic.. aștept, în continuare aștept, nu știu ce. Sunt anumite persoane fără de care nu mă văd. Una e lândă mine acum. Deci, de ce nu simt că aparțin ? I do not know where I belong.

Marți.

Am ajuns de unde am plecat. Cred că atât am de spus. M-am săturat să vorbesc singură și cred că acum vorbesc cu tine, oricine ai fi, oricine ar citi aberațiile mele. Întotdeauna mi-am dorit să fiu o artistă, să creez, să am posibilitatea să evadez în lumea mea și să nu simt nevoia să o transform pe cea reală. Dar ce s-a intâmplat? Am văzut ca din așa ceva nu pot trăi și până și ca hobby e mult prea costisitor. Personal, prefer să stau acasă și să murdăresc bucătăria și camera mea decât să ies și să arunc suma aia de bani de care trebuie uneori să trag. După ce mi-am incheiat frumoasa aventură în culori am dat de cea a cuvintelor. Ne-am jucat de-a v-ați ascunselea și ne-am împletit în sensuri. Mi-am creeat o altă iluzie a ceea ce îmi doresc să fiu, incă de pe vremea tonurilor cautându-mi puterea în alcool și orice altceva în afara inimii. Unde era sensul? Asta nu știu, nu sunt sigură unde e acum, și nu sunt sigură că vreau să știu. Mi-e greu să scriu despre ceva ce nu am trăit, ce nu a