Marți.
Am ajuns de unde am plecat. Cred că atât am de spus.
M-am săturat să vorbesc singură și cred că acum vorbesc cu tine, oricine ai fi, oricine ar citi aberațiile mele. Întotdeauna mi-am dorit să fiu o artistă, să creez, să am posibilitatea să evadez în lumea mea și să nu simt nevoia să o transform pe cea reală. Dar ce s-a intâmplat? Am văzut ca din așa ceva nu pot trăi și până și ca hobby e mult prea costisitor. Personal, prefer să stau acasă și să murdăresc bucătăria și camera mea decât să ies și să arunc suma aia de bani de care trebuie uneori să trag. După ce mi-am incheiat frumoasa aventură în culori am dat de cea a cuvintelor. Ne-am jucat de-a v-ați ascunselea și ne-am împletit în sensuri. Mi-am creeat o altă iluzie a ceea ce îmi doresc să fiu, incă de pe vremea tonurilor cautându-mi puterea în alcool și orice altceva în afara inimii. Unde era sensul? Asta nu știu, nu sunt sigură unde e acum, și nu sunt sigură că vreau să știu. Mi-e greu să scriu despre ceva ce nu am trăit, ce nu am simțit sau ce nu îmi doresc, lucru care m-ar face o scriitoare oribilă deci am renunțat și la asta. Cântatul? Doar cei surzi m-ar putea asculta! Ce rămâne pentru mine?... Unde e acel ceva .. al meu ?
Oamenii mă fascinează, mințiile lor mă lasă cu gura căscată și ador să observ, să dau cu bănuitul și uneori să aflu că am dreptate. Cu curiozitatea mea nativă (mă gândesc ca aceiași pe care și pisica a avut-o) și cu dorința de a descoperi am decis să mă îndrept spre psihologie. Majoritatea cunoscuților mi-au spus să îmi aleg altă cale cât încă am timp, pentru că o dată ajunsă acolo voi privi lucrurile printr-un ochi îndoielnic, tot ce pot spune e că deja e prea târziu, mă îndoiesc de multe și nu iau ca atare ce văd. Trag concluzia că nu mă poate schimba în rău, deci ascult vocea minorității. Mă aștept ca la final, când voi ține strâns diploma în mână nu mă voi bucura doar de absolvire ci și de faptul că, teoretic, ar trebui să încep să mă cunosc, eu, pe mine. Și cu toate astea, deja având gânduri exagerate și complicate, ce voi face cu toate informațiile acelea? Cu toate dubiile și cu personalitățiile lor? Încă nu știu, sper oricum să fiu în stare să aflu.
De multe ori, zilnic poate uit cât sunt de puternică. Am trecut de anumite momente de care puțini oameni trec fără ajutor. Să mă uit în oglindă? Mi-e scârbă. Corpul meu are amintiri mai groaznice decât mine, pentru că eu am ales să umblu și să resetez o parte din trecut dar el nu poate șterge urmele.
Nu se mai vede tăietura. Așteptam ziua asta. Încă îmi poți spune că a e acolo dar după această vară nimeni n-ar putea spune că a fost. Îl urăsc pe omul care mi-a făcut așa ceva, m-a făcut să mă urăsc, să mă disprețuiesc și să simt că sunt pe deplin inferioară în fața oricărei ființe vie. Nu pot să neg, mă gândesc acolo uneori și nu înțeleg de ce. Nu știu cum aș putea trăi dacă ar fi fost invers, nu văd cum un om poate fi atât de insensibil și crud. Și nu știu dacă se gândește sau realizează. Nu că aș vrea să aflu, dar mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi complicat lucrurile. Aș fi fost super privilegiată de întreaga familie sau o dramă ascunsă? Poate nici asta nu o aducea pe mama mea aproape. Ea nu a fost aici oricum, nu va fi și m-am obișnuit, mă simt bine așa. Nimeni nu o așteaptă înapoi. Au fost alte vremuri și alte mentalități.
Mi-e atât de frig din cauza gândurilor respective încât îmi doresc să mă gândesc la ceva frumos.
Bunicul ! Cea mai importantă și curată persoană în ochii mei. Bineînțeles că nimeni nu și-l amintește așa în afara mea. Sunt fericită că am avut șansa să îl cunosc, regret doar că nu am învățat mai multe și nu am primit tot ce avea de oferit. Aș putea scrie o zi întreagă despre el, marea bucată bună a sufletului meu.. Știu că îl voi revedea și voi avea tot timpul pentru a-i povesti ce s-a întâmplat cât timp el a fost plecat.
Bunica ! Cea mai rece persoană din familie. M-a tras după ea ce e drept dar nu a reușit să mă transforme în adevăratul sens al cuvântului. Este oricum un stâlp important pentru mine, înțelege ce vreau și are toată răbdarea din lume să asculte ce am de zis. Nu țin minte când am văzut-o ultima dată nervoasă, și asta poate din cauză că a fost prea ocupată să îmi amintească de grija pe care mi-o poartă atunci când e acasă. O iubesc, chiar dacă nu i-am spus-o. O iubesc mult.
Mihai ! Niciodată nu am făcut atât de mult rău neintenționat unei persoane. Cunoscându-mi sentimentele, spun clar că a fost ghinion, poate bad timing, poate alte așteptări. Cert e că încă ești un motiv pentru care zâmbesc. Și sper să rămâi. Ți-am cerut multe dar am omis răbdarea. Nu vreau să îți fiu doar iubită, pe lângă multe altele uneori vreau să îmi amintesc că sunt un copil și că am un iubit cu gură de aur și minte să le făurească.
Simt că nu sunt devină pentru toate cele ce au fost, sunt și vor fi. În ultimele zile am urcat scările gândindu-ma la zgomotul din jurul meu, e rău pentru suflet. Sunt mulțumită cu ce am, trebuie doar să învăț să și arăt, să nu mai pun la suflet..
Și ca o ultimă pomenire: Gabi, refuz să cred că sunt o dramă !
M-am săturat să vorbesc singură și cred că acum vorbesc cu tine, oricine ai fi, oricine ar citi aberațiile mele. Întotdeauna mi-am dorit să fiu o artistă, să creez, să am posibilitatea să evadez în lumea mea și să nu simt nevoia să o transform pe cea reală. Dar ce s-a intâmplat? Am văzut ca din așa ceva nu pot trăi și până și ca hobby e mult prea costisitor. Personal, prefer să stau acasă și să murdăresc bucătăria și camera mea decât să ies și să arunc suma aia de bani de care trebuie uneori să trag. După ce mi-am incheiat frumoasa aventură în culori am dat de cea a cuvintelor. Ne-am jucat de-a v-ați ascunselea și ne-am împletit în sensuri. Mi-am creeat o altă iluzie a ceea ce îmi doresc să fiu, incă de pe vremea tonurilor cautându-mi puterea în alcool și orice altceva în afara inimii. Unde era sensul? Asta nu știu, nu sunt sigură unde e acum, și nu sunt sigură că vreau să știu. Mi-e greu să scriu despre ceva ce nu am trăit, ce nu am simțit sau ce nu îmi doresc, lucru care m-ar face o scriitoare oribilă deci am renunțat și la asta. Cântatul? Doar cei surzi m-ar putea asculta! Ce rămâne pentru mine?... Unde e acel ceva .. al meu ?
Oamenii mă fascinează, mințiile lor mă lasă cu gura căscată și ador să observ, să dau cu bănuitul și uneori să aflu că am dreptate. Cu curiozitatea mea nativă (mă gândesc ca aceiași pe care și pisica a avut-o) și cu dorința de a descoperi am decis să mă îndrept spre psihologie. Majoritatea cunoscuților mi-au spus să îmi aleg altă cale cât încă am timp, pentru că o dată ajunsă acolo voi privi lucrurile printr-un ochi îndoielnic, tot ce pot spune e că deja e prea târziu, mă îndoiesc de multe și nu iau ca atare ce văd. Trag concluzia că nu mă poate schimba în rău, deci ascult vocea minorității. Mă aștept ca la final, când voi ține strâns diploma în mână nu mă voi bucura doar de absolvire ci și de faptul că, teoretic, ar trebui să încep să mă cunosc, eu, pe mine. Și cu toate astea, deja având gânduri exagerate și complicate, ce voi face cu toate informațiile acelea? Cu toate dubiile și cu personalitățiile lor? Încă nu știu, sper oricum să fiu în stare să aflu.
De multe ori, zilnic poate uit cât sunt de puternică. Am trecut de anumite momente de care puțini oameni trec fără ajutor. Să mă uit în oglindă? Mi-e scârbă. Corpul meu are amintiri mai groaznice decât mine, pentru că eu am ales să umblu și să resetez o parte din trecut dar el nu poate șterge urmele.
Nu se mai vede tăietura. Așteptam ziua asta. Încă îmi poți spune că a e acolo dar după această vară nimeni n-ar putea spune că a fost. Îl urăsc pe omul care mi-a făcut așa ceva, m-a făcut să mă urăsc, să mă disprețuiesc și să simt că sunt pe deplin inferioară în fața oricărei ființe vie. Nu pot să neg, mă gândesc acolo uneori și nu înțeleg de ce. Nu știu cum aș putea trăi dacă ar fi fost invers, nu văd cum un om poate fi atât de insensibil și crud. Și nu știu dacă se gândește sau realizează. Nu că aș vrea să aflu, dar mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi complicat lucrurile. Aș fi fost super privilegiată de întreaga familie sau o dramă ascunsă? Poate nici asta nu o aducea pe mama mea aproape. Ea nu a fost aici oricum, nu va fi și m-am obișnuit, mă simt bine așa. Nimeni nu o așteaptă înapoi. Au fost alte vremuri și alte mentalități.
Mi-e atât de frig din cauza gândurilor respective încât îmi doresc să mă gândesc la ceva frumos.
Bunicul ! Cea mai importantă și curată persoană în ochii mei. Bineînțeles că nimeni nu și-l amintește așa în afara mea. Sunt fericită că am avut șansa să îl cunosc, regret doar că nu am învățat mai multe și nu am primit tot ce avea de oferit. Aș putea scrie o zi întreagă despre el, marea bucată bună a sufletului meu.. Știu că îl voi revedea și voi avea tot timpul pentru a-i povesti ce s-a întâmplat cât timp el a fost plecat.
Bunica ! Cea mai rece persoană din familie. M-a tras după ea ce e drept dar nu a reușit să mă transforme în adevăratul sens al cuvântului. Este oricum un stâlp important pentru mine, înțelege ce vreau și are toată răbdarea din lume să asculte ce am de zis. Nu țin minte când am văzut-o ultima dată nervoasă, și asta poate din cauză că a fost prea ocupată să îmi amintească de grija pe care mi-o poartă atunci când e acasă. O iubesc, chiar dacă nu i-am spus-o. O iubesc mult.
Mihai ! Niciodată nu am făcut atât de mult rău neintenționat unei persoane. Cunoscându-mi sentimentele, spun clar că a fost ghinion, poate bad timing, poate alte așteptări. Cert e că încă ești un motiv pentru care zâmbesc. Și sper să rămâi. Ți-am cerut multe dar am omis răbdarea. Nu vreau să îți fiu doar iubită, pe lângă multe altele uneori vreau să îmi amintesc că sunt un copil și că am un iubit cu gură de aur și minte să le făurească.
Simt că nu sunt devină pentru toate cele ce au fost, sunt și vor fi. În ultimele zile am urcat scările gândindu-ma la zgomotul din jurul meu, e rău pentru suflet. Sunt mulțumită cu ce am, trebuie doar să învăț să și arăt, să nu mai pun la suflet..
Și ca o ultimă pomenire: Gabi, refuz să cred că sunt o dramă !
Comentarii
Trimiteți un comentariu