24.11.2015

 nu-ți puteai da seama de acest lucru doar privindu-mă în ochi. trebuia să-mi privești buzele. nu  privirea și glasul au fost acelea care m-au dat de gol. buzele erau inamicul meu principal. de când eram copilă am prins obiceiul de a-mi mușca buzele în semn de nevroză. buzele acelea roșii și subțiri, deveneau palide și începeau să-mi crape. târziu am înțeles că le aveam crăpate când mă uscam, dragule, ..de dor. foarte târziu am înțeles că atunci când trec mai departe fără să-mi exprim punctul de vedere,ele se macină și cu fiecare ne-cuvânt, săracele, se erodează. așa am înțeles că orbirea provine din fisurile provocate de lipsa unei conversații deschise. omiterea unei informații -fie ea și neintenționată- știrbește vederea individului asupra faptului în sine, oferindu-i un orizont obtuz.

în această dimineață rece mă simt parcă lipsită de viață. oasele mă dor ..și mi-e dor! când încerc să mă mișc... fiecare oscior din corp parcă se aude într-un ritm lent de muzică din-aceea veche acompaniată de-o vioară cu două corzi.ah ... pe culmile groazei parcă mintea-mi face-n ciudă. e obosită și atât de sătulă să tragă după ea o mână de organe, ce-ncet se sting și ele precum apune soarele într-o zi răcoroasă de toamnă.

am buza de jos crăpată atât de adânc încât se pot observa urmele de sânge uscat. putem vorbi în același context despre o femeie puternică, cât și de o mână de om care-i gata să renunțe. fuga de sine este mult mai grea de suportat decât orice palmă primită de-a lungul timpului, și-așa începi să închizi un ochi, închizi o inimă ..închizi tot. fiece introspecție devine un chin. în fiecare an mai pierzi câte ceva, iar la final când faci inventarul, n-ai ce să lași și urmele existenței tale vor deveni asemeni unui parfum de femeie; cu impact, dar trecător.

am pornit de la trei puncte în jurul cărora am trasat o linie. au trecut aproape 3 ani de atunci. fără să-mi dau seama, conturam traseul pe care-l aveam de parcurs. pare un timp atât de scurt atunci când privești în urmă și așa-i de lung drumul până s-ajungi undeva, aproape, ce ți-ai dorit. Pe culmile disperării cel mai greu lucru pe care poți să-l faci este să renunți.

buza se vindecă, dar mă-ntreb așa prostește, oare inima renaște din cenușă?

-----------------------------------

și acum, că tot am fost întrebată de o mie de ori ce îmi doresc și am timp să răspund, dragii mei..
nu vreau să iubesc știind că e în zadar, nu mai am răbdare. nu mai pot auzi bătrânii cum spun că fiecare dragoste are rostul ei, pentru că în viziunea mea și a oricărui alt adolescent, se crează un zid numit indiferență, și știm, ca niște roboței stricați ce suntem, că o dată dărâmat ajungem de unde am plecat. nu vreau sentimente cu împrumut. mi-am deschis ochii, nu pot iubi dacă nu sunt iubită. nu am nevoie de cuvinte false și de buze care să le rostească zâmbind. am auzit și am înțeles destule. de ce m-aș implica într-o relație dacă știu că mâine nu ar mai fi la fel de frumoasă? de unde până unde premisa trăiește clipa? nu am nevoie nici de declarații siropoase, pentru că după ele urmează tăcerea grea. la ce bun? pentru ce lingușiri? pentru sex? :) nu mai vreau să trăiesc pe jumătate, să iubesc pe jumătate, să înțeleg pe jumătate sau să fiu pe jumătate. Eu sunt! și îmi mai doresc încredere, atât de multă încât să mă convingă pe mine să am încredere de sine. și implicare.. e mult? 
atunci îmi pare rău, sau, cum se mai spune, nu ne potrivim. 

semnez în altă zi,

azi nu sunt eu.