17.11.2015

am strigat Nu pot rămâne în timp ce alergam ca nebuna pe stradă. oboseala îmi inundase oasele și mintea, nu eram în stare să mă așez și să îmi privesc eșecul în ochi. încerc să privesc lumea din alt colț, am aripi să zbor oriunde, brațe să îmbrățișez o lume întreagă și ochi să privesc o mulțime de suflete.
și știi care e treaba, domnule? orice abandon înseamnă pierdere. pierderea de sine duce la instabilitate psihică. instabilitatea psihică duce la nebunie, iar nebunia la fericire. frumoasă ecuație, nu? e ca în viață. dacă nu știi șă înoți nu te zbate, domnule, că te vei înneca mai repede. nu ți se pare logic? ca să știi și dumneata, ignoranța m-a adus aici, nu trufia. am avut o încredere oarbă în semeni. asta e pledoaria mea, o declarație scrisă cu sângele care curge din rănile căpătate de-a lungul timpului. știu că mi-am trăit viața prin prisma altora, dar acum jur să mă descătușez și să îmi asum riscuri. cu toate astea, incă mi-e teamă de o viață plină de eșec. nu îmi este frică de moarte însă mi-e groază să trăiesc.
și am vrut să plec. așa mi-am gândit scăparea. stăteam în gară și simțeam nevoia să fug pe șinele de tren către necunoscut. dar nu, am rămas în scaun să cuget. mă certam singură și îmi reproșam anumite lucruri pe care nu am avut niciodată curajul să le recunosc. mi-a fost o teamă groaznică gândind că dacă voi alege să rămân mă voi usca. mă simțeam sfâșiată și să respir îmi era greu, mă întrebam cine naiba e lașa din mine. am înghițit în sec. dacă tot sunt o femeie puternică o să joc până la capăt.