A sick mind.

Am ajuns de unde am plecat. Cred că atât am de spus. M-am săturat să vorbesc singură și cred că acum vorbesc cu tine, oricine ai fi, oricine ar citi aberațiile mele. Întotdeauna mi-am dorit să fiu o artistă, să creez, să am posibilitatea să evadez în lumea mea și să nu simt nevoia să o transform pe cea reală. Dar ce s-a intâmplat? Am văzut ca din așa ceva nu pot trăi și până și ca hobby e mult prea costisitor. Personal, prefer să stau acasă și să murdăresc bucătăria și camera mea decât să ies și să arunc suma aia de bani de care trebuie uneori să trag. După ce mi-am incheiat frumoasa aventură în culori am dat de cea a cuvintelor. Ne-am jucat de-a v-ați ascunselea și ne-am împletit în sensuri. Mi-am creeat o altă iluzie a ceea ce îmi doresc să fiu, incă de pe vremea tonurilor cautându-mi puterea în alcool și orice altceva în afara inimii. Unde era sensul? Asta nu știu, nu sunt sigură unde e acum, și nu sunt sigură că vreau să știu. Mi-e greu să scriu despre ceva ce nu am trăit, ce nu a...

Cred ca din cauza temerilor mele si a faptului ca imi vad lumea prabusindu-se am ajuns sa visez asemenea prostii. Sunt atat de obosita psihic si astept o minune ataaaat de mare. Daaar, ma va concentra pe altele. Mi-am propus sa fiu cea mai buna in alte domenii. Sper sa te intorci inapoi. La mine. Editat: 12.23.2014 - 10:52. Abia astept sa plec.

"The light on the horizon Was brighter yesterday With shadows floating over The scars begin to fade. "

Deci, cred că acesta e momentul în care neliniștea și dezastrul se unesc intr-o superbă forță și își construiesc o fundație comună în adâncul meu. Nu m-am dus pe nici o cale pentru că singura opțiune mi-a fost patul. Îmi fac loc printre vorbe ca și cum m-aș apăra de bolovani, și la finalul zilei eu încă îmi doresc doar să pot dormi atât de mult încât să mă trezesc în momentul în care sunt fericită, nu mai vreau pași mici, ghizi luați din citate, cărți, filme motivaționale sau nu știu ce muzică, versuri care te încurajează să alegi calea ușoară sau beaturi care-ți albesc pereții capului. Nu are nici o importanță ce vreau, ce zic, dar așa ca fapt divers mi-ar face plăcere să te întorci din vacanță aia .. când ai plecat nu mi-ai zis pentru cât timp, dar se anunță vreme lungă, camarade. Ploi și tunete, viscol și frig; știai? Nu mai pot scrie, iartă-mă; dar nu mai am pic de cuvânt.

Nu am scris de ceva timp dar mintea tot aici îmi fuge. Am avut o vară superbă, cu sărutări, plecări timide și dimineți frânte, oboseală și fericire, lacrimi, gânduri îndoielnice, certuri, dansuri medievale și nu numai, mâncare bună, reproșuri, vin, plimbări, burgeri, aripioare picante, bere, muzică, păreri contradictorii, dorințe deșarte, idei împlinite, parc, nopți de neuitat, emoții pentru carnet ..etc. în fine. A fost minunat, mulțumesc Mihai. Acum e toamnă. Sunt obosită dar încă mi-e dor de cavalerul meu.

"Draga, m-am gandit la Noi. Povestea noastra. Cum naiba sa o rezum? A fost perfect? D'abea..  Orice poveste cu mine in centrul ei nu va fi decat o mare harababura. Dar iata ce stiu cu siguranta. Vremea petrecuta impreuna a fost ceva namaipomenit de frumos. Cosmarurile, betiile, sexul si certurile, superba, sclipitoarea nebunie a acestui oras al nostru unde ani de zile m-am trezit, am dat-o in bara, mi-as cerut scuze, am lesinat si am luat-o de la capat. Ca scriitor, nu ma pricep la finaluri fericite. Baiatul ramane cu fata. Il saveaza de el insusi... sfarsit de scena. Ca un om ce iubeste, realizez ca nu exista asa ceva. Nu exista asfintit. E doar acum si suntem doar noi, ce poate fi al naibii de infricosator cateodata. Dar daca iti inchizi ochii si iti asculti murmurul inimii, daca continui sa incerci si niciodata nu renunti, indiferent de cate ori gresesti, pana ce inceputul si sfarsitul se estompeaza in ceva numit 'pana ce ne vom revedea'. " Hank Moody

am o stare.. nu stiu cum sa o descriu.. totul mi-e atat de neclar. :) nu stiu ce sa cred, nu stiu ce se intampla.. nimeni nu se oboseste sa imi arate ca nu e adevarat ce vad sau ce cred, ceea ce cred eu ca inseamna ca am mai multa dreptate decat imi imaginam. ma calma pictura acum un timp, astazi nu am reusit nici macar sa ma asez in vechiul meu mediu dupa ce l-am aranjat. inima imi dicta si mana era si doritoare si speriata. o ploaie de culori si doi indragostiti, cred ca .. blocajul meu e normal.. intr-un mod infricosator dar normal. atat de mult cer? mi-am impus sa nu mai vorbesc. sper sa putrezesc impreuna cu sentimentele si cuvintele nespuse. ----------------------------- Gata. Punem punct discutiei despre mine si acum vorbim despre ploaie, pentru ca nu stiu daca in momentul acesta inca ploua dar stiu ca a plouat. si asa mi-as dori sa merg in bucatarie dar ceva ma tine, mi-e teama sa nu vad ceva.  Acum chiar mi-e frica. Nu teama. Frica.