din vina mea

Ba mi-e frig, ba mi-e cald. Într-un cerc vicios eu sunt veriga slabă. Aștept ploaia ca și cum aș aștepta fericirea. Îmi ascut mintea și îmi vindec sufletul. Îmi fac loc printre bolovanii care-m îmi poartă gândurile negre, trebuie să mă feresc de ei pentru că dorul îi zdrobește, frica îi macină și dorința îi împinge.

Continui de pe laptop, nu mai am diactritice. Tin sa mentionez ca scriu acum sub influenta melodiei asteia de pix care mi-a frecat toata starea astazi.. nu ca ar fi vorba doar de melodie.

In orice domeniu, in orice situatie exista un inceput care de obicei e roz.. e o oarecare fericire oarba care iti da o stare amnezica de nirvana. Cred ca toti ne-am obisnuit cu ideea ca nu dureaza, pleaca la fel de repede cum a venit, dispare de parca ar fi umbra lasata de nori. Ne petrecem restul timpului incercand sa recuperam ce am pierdut, luptand si plangand pentru ce a fost..

si ti-am cerut un ultim timp. 
vreau altceva. vreau sa plang, sa plang pana voi reusi sa ma scald in propriile lacrimi. vreau sa inur pentru ca nu toate sunt asa cum mi-as dori eu. si stii ce? mi-as dori sa scap de frici, mi-as dori sa ies si sa alerg, sa ma invart singura pe strada si sa rad atat de puternic incat sa se intrebe toata lumea cine sunt si ce am patit. vreau sa imi sterg muzica mea seaca, sa imi pansezi ranile si sa le saruti atat cat sa se vindece, dar oare mi-ai saruta sufletul? vreau sa vezi dincolo de golurile mele din limbaj, dincolo de astia doi ochi inlacrimati pe care nu ii suporti. e vina mea, vina mea ca asa m-am obisnuit, vina mea ca asa am crescut, ca poate gandirea mea e sub nivelul tau cu mult.. am cazut foarte mult, am cazut in loc sa ma ridic in momentul in care am inceput sa vad prea multe, multe lucruri care nu vroiam sa le constientizez, nu multe persoane ma lovesc, doar cele care reusesc sa ma atinga -Gabi-, la fiecare gand care ma inunda la adresa ei tresar, ma simt ca o marioneta in vant, daca stau prea mult pot simti cum membrele-mi misca si toti muschii imi tresar. de cand bunicul meu s-a dus m-am trezit. unii imi spun ca vad prea multe, altii imi spun ca sunt foarte proasta. optez pentru prostie. o iubesc, e bunica mea, dar simt ca o sa regret momentele astea. o vad dezorientata si pierduta, o vad privindu-ma cu ura uneori, alteori are o privire incarcata de durere si dragoste. ochiii ei verzi-galbui care ma fixeaza cu o precizie de impresionat, stie unde sa se uite, stie sa ma mangaie din priviri... in acelasi timp stie sa ma trimita in foc, oferindu-mi sansa sa ies, bineinteles, singura.. am impresia ca o sa o pierd, mi-as fi dorit sa fi langa mine cand sunt cu ea, sa o vezi sa ma ajuti, sa imi dai putere si idei, sa ii zambesti pentru ca te iubeste mult.. sunt plina de neincredere si teama, nesiguranta.. nu e vina ta, asa sunt din cauza persoanelor care mi-au batatorit poteca inimii. ei m-au transformat in ceea ce vezi ca sunt, nu pot sa inchid ochii si sa fiu sigura de ce zici, de ce simti, de ce crezi.. pentru ca esti perfect cand ne e bine, si razi si ma iubesti.. dar, dincolo te transformi, imi distrugi toate ideile si toate planurile pe care le fac pana in momentul respectiv. nu stiu de cate ori am zis, vreau familie. daca Ea dispare, chiar si daca se muta, raman singura. nu sunt pregatita, vreau garantii.. te vreau, dar gandurile tale s-au dus ca ploaia de vara si eu raman in urma furtunii. am zis ca vreau sa fie ca la inceput,si e adevarat, jur pe zei, dar vreau sa vezi ca nu fac teatru ci ma deschid, sunt sensibila. 
da, sunt ca restul.


ceea ce vreau sa spun e ca eu inca am sentimentul ca putem reusi. ca oricine poate daca vrea, daca chiar ai o idee si un plan, pentru ce si de ce lupti, cand si cu cine.